sâmbătă, septembrie 13, 2008

Fara titlu.


Dar a trecut, futu’i. Vroiam sa te mai simt. Sa iti mai simt mirosul dulce gadilandu’mi narile. Sa imi mai plimb degetele pe spatele tau. Sa te mai iubesc. Maine. Sa iti mai simt stropii transpiratiei calde lipindu’se de mine. Sa iti mai numar bataile inimii gata sa iasa din pieptul tau lipit de al meu. Sa te mai visez. Sa te mai privesc dormind cu mine in bratele tale calde. Vroiam sa te mai… Da vroiam. Sa te mai am. Macar o data. Pentru ultima data. Dar tu. Tu ai plecat.
Ai disparut fugind cu nisipul fin gadilandu’ti talpile. La fel cum ai venit. Ti’ai desprins picioarele adanc infipte in mintea mea. Ai smuls lantul care iti lega inima de a mea. L’ai smuls fara sa stii ca pe mine ma doare. Ai disparut cu zambetul meu. Cu universul, patura si cealalta eu. Da. Ai plecat. Fara mine.
Acum… degetele mele nu se vor mai incurca dimineata in parul tau cret. Acum… ochii mei nu se vor mai ineca in ai tai. Acum… zambetul meu nu il va mai completa pe al tau. Si eu nu fac nimic. Te privesc. Alergand. Uitandu’te inapoi. Zambindu’mi copilareste. Iar eu stau. Stau futu’i. Si nu fac nimic. Doar stau. Stau si plang. Lacrimi reci se rostogolesc pe obrajii mei calzi. Incep sa tremur. Cred ca mi’e frig. Chiar cred asta. In adancul sufletului meu. Si nu fac nimic. Continui sa plang si sa te privesc alergand. Lasand totul la o parte. Lasandu’ma la o parte. Pe mine. Copilul din ploaie. Jumatatea intregului numit ‚noi’. Tu nu mai privesti inapoi. Nu stiu daca mai zambesti. Continui insa sa alergi.
Deja mi’e dor de tine. Deja… Cad in genunchi iar nisipul imi zgarie genunchii goi. Ma uit in jos la lacrimile mici care se rostogolesc pe plaja. Suspin incet si zambesc. Asa cum imi zambeai tu. Degetele fine se apropie de fata mea uda. Ma privesti in ochi si imi soptesti printre lacrimi:‚Te iubesc’. Ma prinzi in brate iar eu adorm zambind, pentru ca tu… ma iubesti.